Vreau să cred că încă mai pot face ceva, atât cât îmi stă în putere, pentru ca lumea fiicei mele să fie cea în care forţa binelui are şanse reale să clădească mai mult decât distrug ipocrizia, libertatea prost înţeleasă, ignoranţa, minciuna, incultura. Lumea în care Violeta mea poate deveni peste timp una dintre femeile educate, echilibrate, libere în gândire, capabile să schimbe destine în bine. Femei în toată puterea cuvântului pe care le veţi cunoaşte, pas cu pas, în paginile cărţii pe care tocmai aţi deschis-o.

Asta e lumea la care visez şi despre care Violetei, negreşit, îi va povesti puţin câte puţin, zi de zi, mama ei. Poate că şi tu eşti mamă sau speri să-ţi ţii pruncul în braţe într-o zi, şi dacă da, cred că avem acelaşi vis şi dorinţa de a-l trăi cât mai curând: o lume mai bună, mai curată la minte şi la trup, pentru tine, pentru copiii tăi, pentru toţi cei dragi. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ce a mers pentru mine (…şi poate fi util şi pentru tine)
de Andreea Marin Bănică

E clar: suferim de o boală a secolului ce pare a fi fără leac. Fie că ne cunoaştem demult, fie că ne e dat să ne întâlnim prima oară, într-o şuetă ca între fete, nu rezistăm să nu atacăm subiectul care veşnic ne doare: dieta ideală. Tu ce-ai mai încercat? Cât şi-n cât timp ai slăbit? Te-a ţinut ceva vreme sau trebuie să te chinui până la ultima suflare? Vorbele fără sfârşit în căutarea unei diete–minune au devenit o obsesie fără sare şi piper, de cele mai multe ori fără efect pozitiv în practică. Dieta e însă un bun motiv de socializare, de barfă şi de critică faţă de concurenţa suplă şi zveltă de la masa de-alături : „eh, e frumoasă, dar nu e naturală ca mine, sigur a sărit peste pasul dietelor sănătoase şi a făcut operaţie estetică”…

Sănătoase?! Câte dintre noi fac treaba asta cu dieta ca la carte, vizitând mai întâi un nutriţionist cu poşeta doldora de analizele medicale personale, atât de necesare ca punct de plecare când te hotărăşti să faci o schimbare pentru corpul tău? Pai de ce să mai faci analizele - o întreagă bătaie de cap! - de ce să mai baţi drumul până la specialistul a cărui consultaţie te mai şi costă, ca să-ţi spună ceea ce oricum prietena ta cea mai bună pare să ştie deja şi e dispusă să-ţi destăinuie la prima întâlnire? Bine, nimic nu e perfect pe lumea asta şi tocmai de aceea dieta ei recomandată saptămâna asta pare să necesite îmbunătăţiri şi schimbări săptamâna viitoare, când prietena va descoperi negreşit ceva mai bun, mai eficient şi nu va ezita să-ţi dezvăluie secretul şi ţie. Şi-uite aşa, distracţia e fără oprire! Nu-ţi atingi scopul (nu faci decât ba să dai jos, ba să acumulezi din nou, aceleaşi maxim 2-3 kg), dar nici n-ai vreme să te plistiseşti! Las’, că-i bine şi aşa!

[…]

Feminitatea nu costă bani
de Denis Decu

Denis Decu nu este numai un profesionist care şi-a cizelat pe parcursul anilor abilităţile şi talentul în meserie, dar înainte de toate e tipul acela de femeie despre care poţi să spui, fără teama ca ai greşi, ca e un model pentru cele pe care le îndrumă. Parcă desprinsă din “Sex in the city”, îndrăzneaţă în combinaţiile vestimentare şi în alegerea accesoriilor, mereu proaspătă ea însăşi, cu un păr pe care face adesea experimente reuşite şi cu trăsături bine conturate ce o ajută atunci când încearcă pe propria faţă un nou tip de machiaj. Ca şi când chiar ea ar fi manechinul pe care probează noile trenduri şi inovaţii în meseria sa, spre a ţi le exemplifica şi ţie, să te ajute să îţi închipui cum ai putea arăta. Cu diplomaţie, ştie să-ţi vorbească despre defectele tale sau despre alegerile greşite pe care le-ai făcut în materie de coafură sau machiaj, să te convingă să faci o schimbare, chiar dacă erai sigură, când te-ai aşezat pe scaunul ei, că nu vrei să modifici mare lucru în felul în care arăţi şi te îngrijeşti zi de zi.

Când am hotărât să fac meseria asta, am ştiut că va fi pentru totdeauna. Mai greu a fost atunci când le-am spus părinţilor ce-mi doresc să fac în viaţă, pentru că în afară de faptul că tatăl meu este preot, percepţia oamenilor despre „coafeze” pe vremea comunismului nu era tocmai bună, se găseau multe alte profesii mult mai serioase şi mai profitabile decât „joaca asta”; mama fiind însă o femeie foarte cochetă m-a înţeles şi m-a susţinut tot timpul. Fără a avea o şcoală în acest sens, dar bazându-se pe intuiţie şi bunul său gust, ea m-a învăţat cum ar trebui să asortez culorile, să mă uit în oglindă şi să am grijă cum ies din casă, ce combinaţii vestimentare pot face şi care sunt total nepotrivite. Îndrăzneala mea dintotdeauna de a face mici inovatii în privinţa hainelor, a accesoriilor sau a machiajului şi coafurii proprii, alături de învăţămintele mamei care au echilibrat balanţa prin moderaţie, m-au ajutat să-mi creez o identitate diferită de cea a fetelor din jur, un stil propriu.
Am admirat întotdeauna femeile elegante, îngrijite. Din punctul meu de vedere, indiferent de condiţia socială pe care o avem, aspectul nostru exterior poate fi unul plăcut, proaspăt, curat şi fără a investi un buget însemnat în această privinţă.

Izvoarele energiei pozitive
de Teo Trandafir

Teo Trandafir e, pur şi simplu, un om valoros. Poate nu toată lumea este de acord cu fiecare dintre deciziile sale de viaţă, dar e o utopie să crezi că poţi place, în totalitate, oricui. Judecata aspră a celui de lângă noi a devenit o modă pe care, să-mi fie cu iertare, eu îndrăznesc să o nesocotesc, atâta vreme cât judecătorul nu se uită el însuşi în oglindă. Cert e că Teo e un nume pentru tot ce a adus bun milioanelor de români care au învăţat, s-au informat, au citit, au râs în hohote, au simţit emoţia zi de zi, ani la rând, alături de ea. E un model pentru femeile care nu au copii şi care îşi asumă imensa responsabilitate de a creşte un prunc, de a-l educa sănătos şi frumos, ca şi cum ar fi sânge din sângele lor. Mămica Teo e şi un dascăl cu har, cu un umor nestăvilit, cu o dăruire şi o energie pozitivă care te fac să înţelegi că e pur şi simplu binecuvântată de Dumnezeu. Dar, dincolo de toate, Teo e un om cu bucurii şi necazuri, cu zile mai bune şi zile mai grele, care are însă un dar: acela de a inspira celor din jur o inepuizabilă energie pozitivă.

Viaţa noastră, a femeilor care se strecoară prin viaţă încercând să lase şi urme, făcând o incredibilă echilibristică între soţ, serviciu, copii, soacră, mamă, e o mare minune de la Dumnezeu. O să pornim de aici în discuţia noastră scrisă. Îmi imaginez că suntem faţă-n faţă şi eu vă spun asta: „Viaţa noastră complicată e lăsată ca minune de sus”. Vă văd privindu-mă cu un zâmbet neîncrezător, în tăcere. Apoi, fiecare dintre dumneavoastră se va întoarce la gândul său anterior. Hai să mai renunţăm la politeţuri, că n-avem vreme de ele şi nici nu ne vede nimeni. Suntem între noi. Fiecare dintre voi, hai să zicem aşa, se va întreba ce mai găteşte azi, când trebuie luat copilul de la grădiniţă (poate azi ajunge soţul, totuşi), se va gândi ce bine-ar fi fost dacă ar fi cumpărat bluza bleu de la doamna care a venit azi cu haine la serviciu…cu banii la leafă… şi pot continua. Pentru că astea sunt gândurile noastre comune. Asta ne face să ne simţim apropiate, la fel de apropiate în fiecare clipă, fără pauze. Frumos e că viaţa la televizor durează cât îi e scris, iar în rest rămâne să ne mai amintim de cei din ecrane în câte-o discuţie, din întâmplare.
Viaţa noastră a tuturor, altminteri, se desfăşoară ca mai înainte, fără pauze, în fiecare clipă. Ea nu se osteneşte să stea un pic, că suntem prinse cu… bluza bleu. „Şi-atunci”, o să mă întrebaţi, „ce vrei să înţelegem noi de-aici?” Strâng rândurile scriiturii acesteia cam prea orale pentru pagină şi zic: „Să ne aplecăm puţin asupra energiei pozitive”. Nu, nu mă daţi afară pe uşă, că geamul e deschis şi nu vă las nedumirite.

Ai dreptul să păstrezi tăcerea/ Tehnici de evadare
de Andreea Marin Bănică

Când viaţa o ia la galop şi simţi că nu-ţi mai aparţii, adu-ţi aminte de micul buton roşu din colţ. „Stop” scrie pe el. Dacă nu scrie şi nu găseşti nici instrucţiunile de întrebuinţare, îţi amintesc eu care este utilitatea lui. Deconectarea este la fel de importantă ca intrarea în contact cu realitatea, pentru a avea o viaţă sănătoasă şi echilibrată.
Îmi amintesc şi acum cu o doză zdravană de amuzament cum mi-am înecat într-o dimineaţă de sâmbătă telefonul mobil în paharul cu apă de pe noptieră.
Zbârnâitul lui mă smulsese brusc din braţele somnului, scurtându-mi cu 10 minute puţinele ore de deconectare benefică, 5 la număr – atât îmi îngăduiam în noaptea de vineri spre sâmbătă, înainte de ziua nebună de sfârşit, ziua de foc, în care făceam ultimele pregătiri pentru show-ul de seară. Motoarele funcţionau la turaţie maximă şi timpul îmi era împărţit pe minute, fiecare clipă contând.

Despre stil şi alţi demoni contemporani
de Andreea Raicu

Andreea Raicu este un reper pentru femeile din România. Eleganţa e pentru ea un posibil alt nume. Munceşte mult de când era un copil, cu perseverenţă şi pasiune, iar evoluţia ei nu e rodul unei întâmplări fericite. Acum îmbrăţişează un nou început în cariera sa: filmează pentru primul său serial, „Efect 30”, dedicat femeilor, iar personajul o reprezintă. După vârsta de 30 de ani, Andreea şi-a găsit echilibrul. Şi propria definiţie: stilul.

Sunt unul dintre produsele societăţii de consum. Şi totuşi, refuz să mă las consumată. Cred cu tarie că, dincolo de imagine, statut social sau material şi în ciuda războiului pe care lumea contemporană ne îndeamnă să-l purtăm zilnic cu noi şi cu ceilalţi, îi datorăm un mare MULŢUMESC. Pentru că a impus obligativitatea alegerii, deci a propriei noastre definiri: stilul.
La prima vedere şi încadrat în acest context, stilul personal pare ceva desuet şi superficial, un mijloc de a te vinde cât mai scump. Dar asta doar la prima vedere. Vreau să vorbesc despre stil, pentru că îl văd ca pe o unealtă complexă, necesară din mult mai multe şi mai importante puncte de vedere. Poate că sensul multora dintre acestea ne scapă; suntem tot timpul pe fugă, ne lăsăm prinşi în agitaţia zilnică fără a ne da seama pierdem panorama întregului.
Ne împărţim în două tabere extremiste: cei care dispreţuiesc ideea de stil şi cei care devin sclavii lui.

Călătoreşte cu gândul şi cu fapta
de Andreea Marin Bănică

Ne naştem cu o nelinişte, care nu ne lasă să stăm cuminţi în cutiuţele noastre de lut şi de paie. Indiferent cât de departe se extinde curiozitatea noastră, dincolo de scara blocului sau dincolo de orizont, ne vom pune papucii în picioare şi vom păşi peste prag. Pornim la drum şi orice vom face de acum încolo va purta pecetea călătoriei. Cunoaşterea, iubirea, formarea şi afirmarea, chiar şi suferinţa, căci şi ea are un debut, un parcurs şi o învăţătură ce ne face să nu mai fim egali cu noi, cei de dinainte. Or asta este menirea oricărei călătorii, de a ne plămadi relieful minţii şi al spiritului.
Cu sau fără busola, dar niciodată siguri de ceea ce ne aşteaptă la capătul drumului, păşim în necunoscut cu dorinţa de a pune la incercare tot ceea ce trăieşte în noi ca vis, şi ca potenţial. Şi nu contează dacă ne mişcăm cu pasul melcului sau cu sprinteneala negustorului care strabate Drumul Mătăsii - aventura noastra geografică sau virtuala ne va trezi la realităţi noi, ne va stărni mintea, dinamitându-ne din amorţeală şi banalitate.
Cu ceva ani în urmă, am cunoscut o doctoriţă din… Mongolia.

Cine te-a alcătuit aşa?
de Dr. Cristian Andrei

CINE TE-A ALCĂTUIT AŞA?

Ochii tăi, mâinile tale, sufletul tău, viaţa trăită până acum, sentimentele avute şi poate neîmpărtăşite încă – toate acestea sunt ale tale şi te pot defini cu uşurinţă drept operă de artă! Care autor, de obicei bărbat, n-ar fi gata să se laude că eşti produsul priceperii sau puterii lui?
Dar nu e drept şi nici suficient să consideri că doar bărbatul este acela care a trezit femeia din tine… A trecut vremea când femeia era făcută de un bărbat; în jur sunt mulţi oameni care te privesc, multe informaţii care te manipulează, multe produse care te atrag. Înăuntrul tău, pe suprafaţa ta şi în jurul tău sunt numeroase detalii care îţi alcătuiesc feminitatea. Unele sunt celule, altele sunt idei, unele sunt născute odată cu tine, altele sunt înţelese în timp…
La Institutul de Relaţii Umane am stat de vorbă cu peste trei mii de femei până acum. Ştiu că această cifră nu contează, era suficientă o singură femeie pe care să o înţeleg pe deplin, dar noi, bărbaţii, ne dăm în vânt după cifre, iar statistica este cea pe are noi o considerăm importantă şi ştiinţifică. Din ce au împărtăşit aceste femei cu mine împărtăşesc eu cu tine aici.
Acum eşti doar tu cu tine, în faţa acestor pagini. Ele sunt un altfel de oglindă şi te îndeamnă să te vezi. În faţa acestei oglinzi te demachiezi şi te recunoşti aşa cum eşti de fapt, de cînd erai fetiţă. Nu-ţi ştiu numele, dar îţi simt vibraţia în preajma fiecărui cuvânt scris în cartea aceasta. Cred că de mult îţi doreşti ca omul de ştiinţă să simtă, nu doar să ştie ceea ce eşti tu. Vei trăi această carte şi astfel vei afla mai multe despre tine.

TU EŞTI O APARIŢIE

Sunt câteva linii care sugerează celor din jur că eşti femeie. În general, este vorba de linii care asigură contraste suficient de clare între diferite părţi ale corpului, cum ar fi linia taliei; ea face trecerea între bust şi bazin – două părţi ale trupului tău care sugerează că poţi alăpta şi poţi naşte. Bărbatul şi-ar strecura mâna în jurul taliei tale, simţind că te poate cuprinde mai uşor pe acolo. În schimb, copilul tău îşi face loc acolo, se cuibăreşte şi creşte între ele; pentru el, aceste linii conturează prima casă.

Zeii se găsesc acolo unde femeile sunt respectate
de Andreea Marin Bănică

„Numele meu e Andreea şi m-am născut în România. Am mai fost botezată şi Violeta după numele mamei mele, pe care l-am lăsat moştenire mai departe şi fetiţei mele, are acum puţin peste un an de viaţă.

Când aveam 9 ani, viaţa mea şi a familiei mele s-a schimbat radical în urma unui accident. Eu şi sora mea am supravieţuit, dar mama a murit în drum spre spital în braţele mele. Avea aproximativ vârsta pe care o am eu astăzi. Nu-mi doresc să vă întristez cu povestea mea, încerc doar să vă fac a înţelege că devotamentul meu pentru cauza copiilor şi a mamelor nu e o întâmplare în viaţa mea, ci are rădăcini puternice şi o motivaţie de suflet. Nu e un subiect despre care să vorbesc cu uşurinţă, cu detaşare. Pentru că eram încă un copil atunci când am devenit mama pentru sora mea.

Din acel moment, fără să ştiu unde mă vor duce cărările în viaţa, am simţit că e datoria mea să întorc, după puterile mele, sprijinul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit într-un moment de cumpănă.”

Aşa începea povestea mea, rostită la sediul ONU din New York cu doi ani în urmă, când am fost invitată pentru prima dată să iau cuvântul acolo, ca Ambasador al Bunăvoinţei pentru UNICEF România.

Legături pe viaţă
de Andreea Marin Bănică

Îi numeşti, simplu, oameni dragi. Şi au domiciliul în inima ta. Uneori, pentru întreaga viaţă. Şi, dacă şi tu crezi că limitele noastre nu sunt în viaţa asta, ci mult mai departe de ea, vei înţelege de ce pot îndrăzni să spun chiar „pentru totdeauna”. Poate vă leagă legături de sânge, deşi nu e neapărat să fie aşa. Poate că medicul care ţi-a salvat viaţa, dascălul care ţi-a desenat viitorul sau prietenul care ţi-a întins mâna când te aflai pe margine de prăpastie şi-au câştigat dreptul la nemurire - nu spun cuvinte mari – în inima ta.

Lumina albă, dragostea
de Alice Năstase

Alice Năstase iubeşte. E îndrăgostită de când o ştiu şi îşi trăieşte iubirea în paşi de tango, pasional, imaginea mea despre ea atunci când încă n-o întâlnisem decât prin scrierile sale era aceea a unei flăcari , pentru că nu poate trăi decât atâta vreme cât arde. E mamă, acum e din nou însărcinată şi asta o face, odată în plus, să emane, să simtă, să fie Dragoste înainte de-a fi femeie, jurnalist, scriitor.

Aşezată în cuibul fierbinte al iubirii mele de azi, am încercat să privesc în urmă cu înţelepciune şi să pricep ce diferenţiază o poveste de dragoste de alta. Am sfârtecat amintirile, m-am aşezat din nou în miezul de lavă al dragostelor pe care le credeam uitate. Am reuşit din nou să trăiesc extazul, şi splendoarea şi, deşi nu mi-a fost uşor, am simţit din nou prăbuşirea sau eliberarea, umiliţa de dincolo de despărţire. Dar, astfel, rânduind istoriile vechi ca într-un insectar, retrăind, de bună voie, convulsiile trecutului şi acceptând exerciţiul crud al comparaţiei, m-am putut cufunda cu adevărat în lumina albă de astăzi.
Mi-am amintit de bucurii şi trădări, de căderi şi speranţe înalte, de zile de plutire şi de frângeri disperate. Mi-am amintit de o nuntă şi de o mie de divorţuri petrecute în vis, în coşmar sau în sala de tribunal. De naşteri şi de botezuri, de ore lungi petrecute în însingurare sau de alte ore, mai sprintene şi la fel de dureroase, scurse pe canapeaua unui psihoterapeut. De zile îngenuncheate în faţa icoanei şi de licăriri de nemurire stinse mai curând decât mi-aş fi dorit.
Şi mi-am amintit şi cum, într-o zi, mergând pe stradă cu copiii, Victor, baieţelul meu de cinci ani, m-a rugat să-l las să-mi ridice tricoul şi să-şi aşeze palmele pe pântecul meu.

Mamă – bucurii, temeri şi soluţii
de Psiholog Mihaela Zaharia

Dr. Mihaela Zaharia nu are nevoie de o prezentare, pentru că povestea de mai jos e chiar povestea sa. Dar, aş putea adăuga că are toate atu-urile necesare unui profesionist care-şi dedică viaţa cursurilor de parenting, adică educaţiei şi disciplinei de care, oricare dintre noi are nevoie atunci când îşi doreşte să devină sau este părinte, dar poate prea puţini dintre noi recunoaştem că avem nevoie de îndrumare. E tânără, sensibilă, caldă, explică lucruri care în practică ni se par complicate cu cuvinte simple, directe, clarificându-ţi ceea ce nu e în regulă cu tine în ipostaza de părinte şi propunând soluţii ce-ţi sunt la îndemână.

Întotdeauna mi-am dorit cel puţin doi copii. Acum îi am. Ioana are 5 ani, Robert are 3. Dar nu întotdeauna scenariile din mintea mea s-au potrivit cu ceea ce s-a întâmplat în realitate. De exemplu, mereu m-am gândit că am să nasc natural însă medicii nu au fost de acord. La începutul primei sarcini justificările lor aveau legătură cu înălţimea şi greutatea mea prea mică, mai târziu au avut legătură cu starea copilului şi astfel am acceptat că voi naşte prin cezariană. Însă, îmi închipuiam că la data stabilită împreună cu medicul, mă voi duce la spital cu bagajul, pregătită pentru operaţie. N-a fost nici aşa. De fapt, nici n-am apucat să stabilim vreo data, fiindca am născut cu două săptămâni mai devreme prin cezariană de urgenţă din pricina unei hemoragii puternice. Şi totul s-a întâmplat într-o sâmbătă noaptea, când soţul meu era plecat din localitate – cu maşina altcuiva. De ce e important amănuntul asta? Fiindcă nu a avut cum să se întoarcă noaptea de la 400 de km distanţă decât cu taxiul, însă a reuşit ca la 5 dimineaţa, când m-am trezit din anestezie, să fie lângă mine. Iar eu, singură fiind, am avut noroc de prietenul nostru medic ginecolog, care m-a luat cu maşina lui în 10 minute de acasă şi m-a dus la spital, unde am avut iar noroc să găsim sala liberă şi pe colega lui de gardă, astfel încât am intrat imediat cu ei în operaţie.

Vorbe-n vânt
de Mircea Radu

Mircea Radu a bătut ţara-n lung şi-n lat, nu doar cu gândul, ci şi cu pasul, simţind adevăratul puls al oamenilor de orice fel, de la cei fără carte şi cu înţelepciunea pământului, până la dascălul emerit sau la medicul ce a trăit, pe lângă viaţa sa, atâtea crâmpeie din vieţile salvate. A auzit câte-n lună şi-n stele, a ascultat cu luare-aminte, a zugrăvit în imagini surprinse în fotografiile sale chipuri, sentimente, trăiri, nemuriri. Poate de-aceea mi s-a părut potrivit să aştearnă aici o poveste despre puterea cuvintelor, dar în alt fel: vorbele-bârfă, care fac şi desfac, care întorc lumea noastră cu susul în jos şi au desenat pe figură, în loc de zâmbet, un rânjet. Vorbe-n vânt…

A fost odată ca niciodată un iepure gri. Avea urechile lungi şi catifelate împodobite cu smocuri maronii, o coadă ca un bănuţ din care dădea cât era ziua de lungă şi doi ochi negri ca două mărgele. Era un simpatic.
Iepuraşului nostru îi plăcea să mănânce coajă de salcie şi mere domneşti şi să zburde pe câmpia cea verde. Dar marea lui plăcere era să bârfească… Nu ştiu de unde aflase el că animalele (dar şi oamenii) cred mai degrabă bârfele decât adevărul, chiar şi atunci când li se prezintă dovezi ale contrariului… Avea un talent înnăscut să inventeze poveşti şi situaţii neverosimile pe care le livra fără să clipească tuturor celorlalte animale care stăteau cu gura căscată la ce le îndruga el. Când se prindeau că totul a plecat de la o bârfă şi că negrul nu e alb, ci e negru toată ziua, era prea târziu… autorul părăsise demult locul faptei, lăsând în urma lui gustul amar al minciunii.

Dă mai departe!

O lume de prieteni
de Andreea Marin Bănică

Într-o perioadă în care oamenii par a fi uitat să iubească, pentru că muşcă în loc să sărute, sufocă în loc să îmbrăţişeze, sunt norocoasă să pot, totuşi, spune că… trăiesc într-o lume de prieteni. În ultimii doi ani, sentimentul care mi-a întărit această convingere a fost mai puternic decât înainte, deşi poate să pară un paradox: 15 ani de muncă în televiziune au determinat mii de oameni să-mi scrie cu încredere, despre ei, despre ideile lor creative, despre subiectele dragi inimii lor, despre vise sau neîmpliniri; discreţia pe care am ales-o apoi m-a răsplătit aşa cum îmi doream în viaţa mea de familie şi în noua mea alegere în profesie, dar a adus cu sine şi dorul la care nu mă aşteptam, din partea atâtor oameni tăcuţi altădată.
Aşa se face că blogul meu sau mailul sau cutia de scrisori au ajuns să găzduiască căldura unei reţele de prietenie ce a prins rădăcini ad-hoc, cu oameni de aproape, de departe, din ţară sau de pe continente diferite, unde i-a dus drumul în viaţă. De curând, am văzut un film documentar care povestea, bine documentat, că reţeaua umană medie de oameni pe care-i cunoşti într-o viaţă, adică amprenta ta socială (rude, prieteni, vecini, colegi, vânzători…), este de 1700 de persoane. Iar grupul restrâns al fiecărui invidivid este, în medie, de aproximativ 300. Nu am găsit calea, încă, să mulţumesc atâtor oameni care au făcut posibilă, pentru mine, depăşirea cu mult a acestor calcule. O fac acum, cu tot sufletul, făcând loc în aceste pagini câtorva crâmpeie de mesaje care mi-au bucurat mintea şi inima în ultimii doi ani, cu dorinţa tăinuită ca, într-o zi, să le dedic un volum, pentru că ele sunt o colecţie de idei valoroase, de gânduri încărcate de energie pozitivă, de dragoste şi prietenie – un balsam care echilibrează balanţa în realitatea complicată şi pe alocuri dură pe care azi o trăim. Mulţumesc, dragii mei! Dumnezeu să vă aibă în pază!

Încă nu e prea târziu
de Andreea Marin Bănică

„La originea tuturor marilor realizări se află o femeie”.
(Alphonse de Lamartine)

Nu sunt feministă, mai mult, am convingerea că adeseori un bărbat ne motivează pentru fapte unice, că el este cel care poate trezi în noi pasiunea, furtuna, sau dramul de nebunie necesar să dărâmi munţii la nevoie. Dar nu pot să nu admir măreţia femeilor care se ridică din genunchi doar prin propriile forţe în momente–limită şi adeseori nimic nu le mai opreşte, odată trecute de cumpănă, să facă minuni pentru propriile vieţi sau pentru cei din jur.

În primele mele pagini din experienţa numită Business Woman (precum revista specială la care mi s-a oferit şansa de a fi director editorial în ultimii doi ani şi care a însemnat ocazia de a călători în diverse colţuri de lume spre a cunoaşte şi intervieva femei remarcabile din diverse domenii) mărturiseam că m-au fascinat întotdeauna femeile cu o forţă nebănuită, care îţi dau sentimentul că sunt de neoprit când cred într-o idee, când apără oameni dragi sau principii, luptându-se pentru ei mai mult decât pentru ele însele. Femei capabile de gesturi incredibile în dragoste şi de sacrificii de neînţeles pentru mulţi dintre cei din jur, cărora pasiunea le dă strălucire şi le creionează portretul în culorile focului, cerului, pământului fertil. În ultimii doi ani, paginile „Remarkable Women” au fost şansa mea de a pune poveştile unor femei al căror nume e sinonim cu schimbarea în bine pentru o întreagă generaţie asupra căreia şi-au pus amprenta - şi ecoul faptelor lor există şi astăzi – faţă în faţă cu istoria la timpul prezent a altor femei de ispravă care dau o altă şansă, pas cu pas, prin faptele lor, lumii în care trăim. Toate această experienţă de documentare şi cunoaştere prin călătorie şi discuţii cu seva ce s-au aşternut pe hârtie ulterior ca interviuri au fost o comoară de inspiraţie pentru mine şi mi-au creat o nouă imagine despre ceea ce aş putea să fiu eu însămi mâine, despre ceea ce ar putea să devină cândva fiica mea.

Îngeri păzitori
de Andreea Marin Bănică

“Mama credea într-un lucru mai presus de orice: că dragostea ar putea vindeca orice durere, că ar putea îndrepta orice nedreptate, că ar putea lumina întunericul din viaţa oricui şi ar putea face ca totul să fie bine în final”, spunea Sean Hepburn Ferrer despre mama sa, Audrey Hepburn.

De fiecare dată când las “lumea civilizată” (şi ghilimelele n-au fost aşezate întâmplător…) pentru a mă îndrepta spre locuri din lume unde adăposturile nu au acoperiş din ţiglă, ci din paie, lumina nu e dată de electricitate, ci de scânteierea focului, iar apa e zilnic cărată în spinare de la kilometri distanţă pentru că deşertul nu e chiar prietenos, de fiecare dată mă gândesc la oamenii aceştia frumoşi capabili să coboare din lumea lor confortabilă în lumea celor “de jos”, oameni precum Audrey Hepburn, pe care îi găzduiesc în sufletul meu de ani buni şi care mi-au arătat că poţi schimba o lume în bine, puţin câte puţin, dacă îţi pasă, dacă respiri iubire ca să simţi că trăieşti.

În viaţa fiecăruia dintre noi au existat sau – pentru norocoşi – există încă oameni care ne-au atins destinul în mod aproape miraculos.